Mesagerul.ro

Subminează CCR ordinea constituțională? Cui îi este frică de anticipate și de ce

 Subminează CCR ordinea constituțională? Cui îi este frică de anticipate și de ce

Regimul nostru constituțional are multe defecte, dar cel puțin o calitate: flexibilitatea. E de altfel o caracteristică a regimului semiprezidențial. Sistemul politic a supraviețuit unor situații de criză majoră, calității scăzute a personalului politic și administrativ, ieșirii incomplete din comunism etc. datorită capacității de a se metamorfoza în funcție de comportamentul actorilor politici sau al partenerilor externi. Acest tip de supraviețuire are costuri. Într-un capitol de carte am încercat anul trecut să arăt că principalulu cost este chiar abandonarea democratizări ca obiectiv politic și instituțional.[1] Gravitatea acestei situații ar trebui să ducă la punerea în centrul dezbaterii publice a unei schimbări sistemic-constituționale.[2] Un asemenea obiectiv părea pănă mai ieri utopic. Iată însă că decizia CCR din 24 aprilie 2020 poate avea acest efect. CCR, pilula amară care a compensat eșecul democratizării postcomuniste Am albit scriind analize și comentarii politice, dar nu mi-am permis niciodată să atac Curtea Constituțională. De ce? Pentru că, indiferent de intențiile mebrilor săi, efectul global al acțiunii acesteia e decisiv pentru supraviețuirea regimului constituțional, iar contestarea sa are mai multe efecte perverse decât posibile efecte pozitive. După revizuirea Constituției din 2003, nici macar un consens politic (o majoritate calificată) nu mai poate pune în discuție deciziile CCR: accepți sau contești nu hotărârile acesteia, ci întreaga ordine constitutională. Ultima variantă e perfect acceptabilă în logica libertății de expresie, dar are o doză de lipsă de responsabilitate cât timp o schimbare constituțională nu e posibila. Aici trebuie să subliniem că CCR îndeplinește nu numai rolul primit strict prin Constituție, rezultat și din legea sa de funționare (Legea 47/1992, cu modificări ulterioare), rolul său rezultând și din îndeplinirea acelor funcții pe care sistemul politic i le încredințează. În acest sens, Curtea nu poate fi acuzată că și-a mărit singură competențele, acesta a fost rezultatul unui efect sistemic care a compensat eșecurile combinate ale altor instituții. Rolul politico-juridic al CCR a devenit major după prima suspendare a șefului statului din 2007. Coabitările Băsescu-Tăriceanu și Băsescu-Ponta au avut un dublu efect: pe de o parte, CCR a devenit treptat un fel de a treia Cameră a Parlamentului, nu numai cenzurează legi, dar implicit chiar legiferează, deciziile sale producând efecte similare cu politicile instituțiilor care se bucură de o legitimitate electivă. Pe de altă parte, și cu efecte la fel de importante, CCR a devenit unicul arbitru al luptei între autoritățile publice atunci când acestea sunt conduse de partide sau personalități aflate în conflict. Din ce în ce mai multe conflicte politice devin astfel conflicte instituționale și sunt tranșate de CCR ca și cum ar fi conflicte între diversele competențe constituționale ale acestor autorități. În fața diverselor interpretări partizane ale textului constituțional, dar și ale unor legi, CCR își impune propria viziune. Deciziile în această materie vor nemulțumi în mod inevitabil una dintre părți, tot inevitabil acestea se află la granița dintre juridic și politic. Câtă vreme sunt ghidate de o minimă bună-credință și răspund unei necesități sistemice, ele sunt legitime. Primele coabitări cu scântei Băsescu-Tăriceanu și Băsescu-Ponta păreau să aibă un vinovat de serviciu: caracterul șefului statului. Cetățenii României au ales în 2014 pe cineva cu un portret-robot diametral opus. După o primă perioadă de eclipsă a funcției prezidențiale, conflictul a reizbucnit, chiar s-a acutizat până la a tranforma rolul asumat de președinte în exercitarea funcției într-un rol anti-PSD, deci unul eminamente partizan. Ca și rolul CCR, rolul șefului statului a evoluat spre acest partizanat din care este iluzoriu să credem că poate ieși. De fapt, niciun șef de stat nu a respectat litera și spiritul textului constituțional cu privire la neutraliatate sa. Ion Iliescu a fost toată viața în primul rând un om de partid, Emil Constantinescu avea de facto proprii lui miniștrii etc. Există o involuție stilistică, însă pe fond trecerea de la textul constituțional la practica sistemului politic a impus această evoluție. Mai important este însă faptul că electoratul a încurajat această politizare a funcției prezidențiale și asta s-a văzut în ultimii ani în diferența de participare între alegerile parlamentare și cele prezidențiale (15-20% în favoarea prezidențialelor), dar și prin prezența la referendumurile convocate de ultimii doi șefi de stat. Curtea Constituțională acceptă cu falsă modestie inflamarea puterii sale în funcție de aceste evoluții și de actualul context politic, electoral, sistemic, dar nu ține cont de același context atunci când este să analizeze rolul altor instituții. Aici atingem efectul grav dez-organizator al Deciziei CCR din 24 februarie. Negarea realității și decizia CCR din 24 februarie 2020 Prin decizia sa Curtea a admis existența unui conflict de natură constituțională, dând astfel dreptate președinților celor două Camere ale Parlamentului. Iată un extras din scurtul comunicat de presă al CCR din 24 februarie: “Curtea a constatat, în esență, în acord cu Decizia CCR nr.80/2014, că desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă ca scop asigurarea coagulării unei majorități parlamentare în vederea formării unui nou Guvern” Nu e doar anecdotic faptul că președintele CCR Valer Dorneanu s-a grabit sa explice la Antena 3 că a luat în calcul declarații și comportamente ale actorilor politici care ar fi arătat faptul că nu vor ca guvernul să treacă.[3] Sigur că o lectură a deja mult-citatului articol 89 din Constituție referitor la prerogativa președintelui de “Dizolvare a Parlamentul” ne indică într-adevăr că prero]gativa dizolvării a fost gândită pentru a ieși dintr-o criză instituțională. Dar asta nu înseamnă că CCR are dreptul să-l cenzureze pe șeful statului, să-i facă procese de intenție sau să intre în analize în care consideră sau nu că este o criză și identifică cine o provoacă. A provoca anularea nominalizării unui candidat de prim-ministru, așa cum a făcut CCR, însemnă a restrânge o prerogativă constituțională explicită a șefului statului. Este și motivul pentru care președintele Iohannis a invocat alte motive pentru depunerea mandatului de către Ludovic Orban. De fapt este nu numai dreptul, ci și responsabilitatea șefului statului să constate o criză și să utilizeze instrumentele legale pentru a ieși din ea. CCR nu se poate substitui analizei situației socio-economice și politice a președintelui. Acesta a primit legitimarea electorală tocmai pentru a răspunde unor astfel de situații. Invocarea voinței celor care au scris textul constituțional pentru a justifica cenzurarea președintelui nu ține cont de constituția materială, nu ține cont de faptul că în diverse momente din trecut (1997 CDR, 2003 PSD, 2005 PNL-PDL) provocarea alegerilor anticipate a fost deja invocată. Atunci obstacolele au fost de ordin politic, nu constituțional. Asta face ca interpretarea de azi a textului constituțional să nu se mai poată face exclusiv plecând strict de la presupusa voință inițială a celor care au scris textul și fără să se țină cont de întregul context al ordinii constituționale de azi. Asta nu înseamnă ..

copyright © 2024 mesagerul.ro