Mesagerul.ro

​VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit "insula de smarald" - Foamete, disperare și drumul însângerat către vremuri mai bune

 ​VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit insula de smarald - Foamete, disperare și drumul însângerat către vremuri mai bune

​Irlanda este un loc cu totul special fiindcă populația insulei era la 1850 mult mai numeroasă decât în prezent, în timp ce în mai toate țările lumii populația s-a dublat sau triplat în 170 de ani. De mai mult de un mileniu oamenii au tot părăsit ”insula de smarald”, iar povestea a 10 milioane de oameni este spusă de un ”muzeu digital” din Dublin. În locul numit EPIC nu sunt vitrine cu obiecte vechi, ci zeci de ecrane uriașe, proiecții, senzori și jocuri. Istoria nu trebuie să fie un șir sec de nume și date, iar muzeul deschis în 2016 este cu totul special. Mai jos puteți citi și despre istoria valurilor de plecări din Irlanda și despre ”Foametea Cartofului”, unul dintre cele mai negre momente ale Europei în secolul 19. Un muzeu care spune și povești triste, dar nu vrea să te lase să te plictisești În 1987, Brian Lenihan, fost vicepremier și ministru de externe al Irlandei, spunea o frază care avea să fie extrem de des citată în ultimii 30 de ani: We can't all live on a small island (Nu putem trăi cu toții pe o insulă mică). Și într-adevăr, nu s-a putut, iar multe milioane de irlandezi au plecat în ultimii 200 de ani. Per total se estimează că 9-10 milioane de irlandezi au părăsit insula de-a lungul a 15 secole, iar cifra este mare dacă ținem cont că acum întreaga insulă are 6,8 milioane de oameni (4,9 mil în republica Irlanda și 1,9 mil în Irlanda de Nord). Insula are 84.000 kmp (dintre care 70.000 republica Irlanda și 14.000 kmp Irlanda de Nord) Emigrația a culminat după Marea Foamete de la jumătatea secolului 19, dar a fost o realitate și în acest mileniu. Între 2008 și 2012 peste 200.000 de oameni au părăsit Irlanda, din cauza crizei. Lucrurile sunt cu totul diferite în 2019: datele arată că pentru prima oară în 10 ani numărul irlandezilor care s-au mutat pe insulă a fost peste cel al emigranților. În plus, a fost cel mai mare număr al emigranților sosiți într-un an din 2008 încoace: 90.000 (între aprilie 2018 și martie 2019). Populația Irlandei de-a lungul istoriei (datele cuprind populația întregii insule, inclusiv Irlanda de Nord) 1200: Aproximativ 1,5 milioane 1350: Undeva pe la 1,2-1,3 milioane 1700: 3 milioane 1740; 3,25 milioane 1800: 4 milioane 1841: 8,2- 8,5 miloane 1851: 6,5 milioane 1881: 5,2 milioane 1926: 4,2 milioane 1956: 4,29 milioane 1981: 5 milioane 2016: 6,6 milioane Irlanda de Nord avea cam 1,6 milioane de locuitori la 1841 și a ajuns pe la 1,25 milioane la 1900. În 1951 avea 1,37 milioane, două decenii mai târziu trecea de 1,5 milioane și acum are aproape 1,9 milioane. Irlanda este supranumită ”insula de smarald” (Emerald Isle) datorită dealuriloe și văilor cu zeci de nuanțe de verde. Interesant, insula a fost numită așa pentru prima oară într-un poem din 1759 al unui poet născut la Belfast (Irlanda de Nord). Poetul pe nume William Drennan a cerut un gest simbolic pentru înmormântarea sa: sicriul să fie dus de trei catolici și trei protestanți. Gestul era important pentru o insulă în care tensiunile religioase au marcat istoria și au dus la violențe extreme. Muzeul EPIC din Dublin a fost deschis acum trei ani la subsolul unui mall deschis acum un deceniu într-o clădire construită la 1820 când era un depozit de tutun, ceai și băuturi spirtoase. Clădirea a fost mult modificată de atunci, dar a intrat în istorie în 1856 când a găzduit un banchet cu 3.000 de oameni, după ce trupele s-au întors din Crimeea (unde Rusia a fost învinsă de o coaliție în care au luptat și irlandezi). EPIC a fost deschis de un fost director al Coca Cola care a investit peste 10 milioane euro după ce planurile statului irlandez, care promitea un buget mult mai mare, nu s-au mai concretizat. Ce a ieșit? Un muzeu care însă nu are vitrine, nu are exponate vechi, nu are cartonașe cu explicații scrise cu litere mici. Muzeul este plin de lumină, culoare și sunete: sunt zeci de ecrane foarte mari, proiecții, mese mici și mari cu touch-screen unde poți citi și vizualiza poveștile a peste 300 de emigranți irlandezi din diverse epoci, începând cu Evul Mediu până în 2009. Sunt 20 de camere și în toate te însoțesc sunete în ton cu tema camerei respective: sunet de valuri, vaiete de foame, dezbateri parlementare, muzică irlandeză. Pe un perete imens este prezentat un film de 3 minute cu momente cheie din ultimii 50 de ani ai istoriei Irlandei. Alături de momente precum vizitele papale (1979 și 2001) și Acordul de la Belfast (1998) pot fi văzute și secvențe de la Coppa del Mondo Italia 90 cu Timofte ratând un penalty și cu Silviu Lung înaintea penalty-ului executat de David O'Leary, prin care Irlanda elimina naționala tricoloră și se califica în sferturi. Este un moment pe care irlandezii îl țin minte, fiindcă naționala lor nu a mai ajuns niciodată în sferturi la campionatul mondial. Instalații de artă moderne, puneri în scenă colorate, un loc unde te poți plasa singur la zid în rol de inculpat și îți poți scrie numele cu cretă pe plăcuța pe care o ții, spășit:), în dreptul pieptului. Într-un loc poți participa la un joc de cultură generală despre trecutul Irlandei, în altă încăpere explorezi un touch-screen cât o masă de banchet cu ajutorul unui fel de puc pe care il ridici și-l plimbi pe uriașa suprafață tactilă. Este imposibil să te plictisești. Deși spune și multe povești dramatice, muzeul EPIC este unul optimist. Cum se menționează la intrarea într-una dintre galerii: ”Până la urmă, emigrația nu este doar o cronică a durerilor și regretelor. Este și o poveste puternică despre contribuții și adaptare” Tocmai de aceea, muzeul arată tot în display-uri super-colorate care au fost principalii inventatori plecați din Irlanda, dar sunt și camere dedicate celebrei muzici irlandeze și evident dansului (Riverdance). Este și un colț despre cinematografia irlandeză, iar când te apropii de ecrane se simte un puternic miros de flioricele (Colin Farrell, Pierce Brosnan, Liam Neeson sunt irlandezi, iar Peter O'Toole a avut tată irlandez. Nu trebuie să uităm că Irlanda, deși este o insulă de nici 7 milioane de locuitori, a dat multe nume mari în literatură: Jonathan Swift, Oscar Wilde, George Bernard Shaw, W B Yeats, James Joyce și Samuel Beckett. Nici la sport nu stă rău: fotbaliștii George Best și Roy Keane, alergătoarea Sonia O’Sullivan sau rugbystul Brian O’Driscoll. Pentru ca totul să fie cât mai amuzant la EPIC, la intrare, după ce plătești biletul de 16,5 euro, primești și un fel de pașaport cu multe rubrici pe care trebuie să le ștampilezi la aparate prezente în fiecare dintre cele 20 de camere. După fiecare ștampilare se aude un ”ȚAC” puternic și foarte mulți vizitatori acceptă jocul și pleacă acasă cu un suvenir încărcat de ștampile, dar și de amintiri. La final, pe câteva mici computere ești rugat să dai feedback detaliat despre cum este vizita: ce ai fi pus în plus, ce ai fi scos, ce lucru ți-a plăcut cel mai mult PLUS ești întrebat și ce impresie ți-au lăsat angajații. De ce irlandezii au tot plecat, plecat, plecat O saga irlandeză povestește că în jurul anului 577 un călugăr irlandez pe nume Brendan (Brenainn) ar fi întreprins..

copyright © 2024 mesagerul.ro