„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” ( Mt 27,46). De la înălțimea crucii sale înfipte pe maidanul condamnaților la moarte, strigătul lui Isus din Vinerea Mare, strigăt unic în istorie, a devenit emblema disperării sfâșietoare a omului care se teme să nu piardă prezența Creatorului. „Răstignirea nu e farsă și înșelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputință, orice înviere este un basm”, spunea Nicolae Steinhardt cu naturalețea lui lipsită de fanatism. „ Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc… [Moartea Domnului] dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii” (1). Dumnezeu însuși asumă disperarea și pierderea încrederii înscrise în inima omului prin păcat, spunând în strigătul Fiului său cât de tragică este absența Lui în sufletul omului. Cei care nu cred sau se răzvrătesc în fața Binelui consideră adesea prezența Răului din lume o suficientă motivație rațională pentru a pune la îndoială Providența. După căderea din Grădina Edenului, lăsându-i lui Adam și descendenților săi memoria culpei, Dumnezeu le-a dat șansa răscumpărării, urmând un nou curs al redempțiunii. Oamenii puteau de-acum să-l descopere, să-l caute, să-l simtă și, bineînțeles să-l trăiască prin încrederea compasiunii făgăduinței unui mântuitor la timpul potrivit. Alegând mai târziu un neam drept martor al așteptării hristice, Creatorul n-a făcut altceva decât să continue remedierea istoriei în favoarea omului. După multe căderi și ridicări consemnate de genealogia iudaică, atunci când Dumnezeu și-a trimis Fiul în istoria omului, El nu a expulzat răul, ci l-a luat asupra-i. De aceea, până la judecata finală, curajul credinței pe care îl oferă nu este unul oarecare, ci acela al Fiului său. Isus a luat calea fiecărei ființe umane. S-a născut, s-a expus greutăților și a asumat cu firea omului, toată durerea și pericolele ei, invitând la curaj și la mărturisirea bucuriei că Răul nu are niciodată ultimul cuvânt. „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In16,33). Cea mai mare parte a vieții sale pământești – treizeci de ani –, o va trăi neștiut de nimeni, în așteptarea clipei pentru a putea predica public Evanghelia. Viața și cuvintele lui, minunile pe care va reuși să le împlinească primind credința cu care cei mai mici l-au întâmpinat, vor dezvălui Inima plină de compasiune a Tatălui, dar îl vor conduce negreșit pe Isus la Calvar. Va trebui până la urmă să-și verse sângele pentru toți, punându-se pe sine astfel stavilă în fața răului și arătând bunăvoința de a-i îndura și suporta grozăvia. Nu există în lume om scutit de încercări. Evenimentele care bulversează siguranța te pun evident în fața a două perspective. Prima este aceea de a te lăsa înfricoșat și demoralizat, pierzând consistența credinței și disperând. A doua este de a crede că dacă un lucru greu de suportat nu poate fi controlat prin voința proprie, dincolo de orice sărmană și deprimantă previziune omenească, el oferă totuși până la urmă o învățătură folositoare. Cel mai important lucru e să știi că nu ești singur. Apoi, că sunt destule exemple în istoria lumii, chiar la savanții științelor pozitiviste, care recunosc în clipele tulburi un drept încrederii și rămășagului cu Cerul. În aceste zile de încercare, când fizic ușa bisericilor pare iremediabil închisă, trebuie amintit un adevăr important. Lepădarea de sine invită la vederea diferită a lucrurilor: „Cine va voi să-și scape viața o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa”(Mc 8,35). Vinerea Mare ne împiedică să disperăm și să ne răzvrătim altfel decât împotriva Răului. Atunci când Isus moare pe cruce, semnul jertfei sale devine evenimentul care depășește istoria. El rămâne singura zestre a devotamentului față de bine care îi oferă omului măsura acestei lepădări de sine. Jertfa arată de ce răul, prin compromisul meu, primește putere să bulverseze viața (mea și a celorlalți), dar și cum poate fi scos din circuit, fără a-i răspunde cu aceeași monedă, împiedicându-l și micșorându-i proporțiile. Limba Evangheliei lui Hristos este destul de clară: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și mă urmeze!” (Mt16,24). El a purtat crucea, dar acestei purtări îi urmează propria ta cruce, ucenicia ..